Nika Nenciu a fost fata răsfățată a bogatului negustor craiovean de origine bulgară, Zaharia Nenciu, care i-a făcut cadou, în 1880, casa Faca-Trubețkoi-Nenciu (foto) din Capitală, aflată azi pe Calea Victoriei la nr.194.
Prin purtarea ei scandaloasă, Nika reușește să cucerească Bucureștiul. Deși se spune că a fost căsătorită de cel puțin trei ori, unul dintre soți fiind avocatul Petrache Grădișteanu, sigur a avut nenumărate aventuri.
Citește și Omul care a dat numele Pârtiei Kalinderu
Ea își asorta zilnic, când ieșea cu birja la Șosea la sfârșitul veacului al XIX-lea, rochia atât la cingătoarea vizitiului cât și la căptușeala trăsurii, luate la „comandă”.
Dictatoarea modei
Gheorghe Crutzescu, în cartea sa „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi”, scrie că „Nika avea nu numai cingătoarea muscalului asortată cu culoarea rochiei pe care o purta, dar și căptușeala trăsurii”.
Dacă ea decreta o modă trecută sau de prost gust, puteai fi sigur că nimeni de la Șosea nu se va mai fi îmbrăcat vreodată așa.
Zugrăvită ca „departe de a fi o frumusețe în ceea ce privește trăsăturile obrazului”, Nika a rupt inimile multor zeci de bărbați.
Invitațiile la balul regal dat de Carol I pe 1 ianuarie dădeau multă bătaie de cap mareșalului Curții, iar câteodată se ajungea la certuri care, degenerând, se transformau în dueluri.
Regele era foarte sever cu moralitatea doamnelor, unele fiind șterse de pe listele de invitați.
Așa a pățit Nika Nenciu.
Constantin Argetoianu scrie în „Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”:
„Mareșalul Curții, George Filipescu, avea uneori de furcă în această privință, și certurile mergeau uneori până la dueluri. Țin minte vâlva enormă pe care a făcut-o incidentul dintre mareșal și Petrache Grădișteanu, soț încornorat, dar boier de viță veche și cel mai strălucit avocat de pe timpul său”.
Cu toate ca lumea buna trata cu oarecare dispreț balurile Palatului, din cauza prea multor invitați, erau 1000, nimeni n-ar fi lipsit, iar orice doamna cu pretenții se simțea lezată dacă, a doua zi, nu si-ar fi văzut numele în cronica mondenă a lui Mișu Văcărescu, „Claymoor“, cum se semna în „L’Independance Roumaine”.
