4.2 C
Londra

Ciudata sinucidere a lui Urmuz

Urmuz s-a sinucis prin împuşcare, într-o grădină publică de pe Kiseleff din Bucureşti, în seara de 23 noiembrie 1923.

„Noi N. Dezideratu, comisar de poliţie, şeful circ. 3 perif. Bucureşti. Ni s-a raportat de către sergent că pe şoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găseşte un om împuşcat. Imediat ne-am transportat în localitate şi aci în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de şoseaua Jianu colţ cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pământ cu faţa în sus mort împuşcat în tâmpla dreaptă iar în mâna dreaptă ţinea un revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine gri şi pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre şi pălărie, maron la percheziţia făcută s-a găsit asupra lui mai multe noţite, scrisori şi o carte de membru nr. 10436 a soc. funcţionarilor publici pe numele D. Demetrescu-Buzău, ajutor Grefier Casaţie, precum şi suma de lei 943 (nouă sute patr. şi trei) într-un port moneu de culoare neagră tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac şi 2 chei.

Decedatul se numeste D. Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13 unde îşi are familia şi s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcţionar superior în ministerul de Industrie şi Comerţ, cumnat cu numitul. După ce reprezentantul familiei ia cunoştinţă de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău grefier la Curtea de Casaţie Bucureşti, în ultimul timp suferia de nervi în ultimul grad, boală care l-a determinat să-şi curme viaţa“, se consemna în referatul Poliției.

„Sinuciderea unui funcţionar”

Presa a anunţat evenimentul drept „Sinuciderea unui funcţionar”. Ziarul „Lupta“ din 23 noiembrie 1923 prezenta ca motiv al sinuciderii „o boală gravă de care suferea sinucigaşul“.

În ziarul „Dimineaţa“ din 25 noiembrie 1923 era prezentat cadavrul găsit împuşcat în piept :„În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate. La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp, şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin“. Dacă Urmuz a suferit sau nu cu adevărat de o boală nu s-a aflat cu adevărat.

„Era tot mai afectat de vidul interior”

Toţi cunoscuţii şi-au amintit odată cu sinuciderea lui Urmuz , obsesia pe care o dezvoltase în legătură cu moartea. În 1914, după moartea unui verişor, Urmuz profund afectat a scris o odă dedicată revolverului. Arma era descrisă drept „suveran al lumii” sau „zeul cel puternic“.

În lucrările scrise în ultimii ani din viaţă, moartea a fost tema predominantă. Dovadă a faptului că îşi premeditase moartea stă cartea poştală trimisă surorii lui, în care se interesa de o anume succesiune: „Dragă Lizica. Îţi mulţumesc mult şi ţie şi lui Virgil, pentru bunele urări ce-mi faceţi de ziua onomastică. Fiind acum în ajun de a cere lichidarea succesiunii iubitei noastre surori Letiţia, îţi voi trimite, în curând, o scrisoare lămuritoare. Cu drag, Mitică“.

Despre fratele sinucigaş, sora lui Urmuz avea să povestească ani mai târziu: „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă“.

Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău

Urmuz (pseudonim al lui Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău), unul dintre cei mai originali reprezentanţi ai literaturii române de avangardă, s-a născut la 17 martie 1883, la Curtea de Argeş, ca fiu al medicului Dimitrie Ionescu-Buzău. La maturitate va semna Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, după cum indică „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

„Demetru Demetrescu-Buzau – Urmuz – a fost un scriitor român de avangardă, considerat unul dintre precursorii planului literar european de avangardă. Viaţa şi circumstanţele care au învăluit moartea sa rămân, şi astăzi, o „misterioasă enigmă”, dar opera sa este considerată neobişnuită pentru acea epocă”, se arată pe site-ul Institutului Cultural Român, https://www.icr.ro/.

A urmat cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, apoi a intrat la Facultatea de Medicină, pe care o abandonează după un an (1904). A absolvit apoi Facultatea de Drept (licenţa în 1908), devenind judecător de provincie. A luat şi lecţii de compoziţie, având şi câteva încercări în acest domeniu.

După ce a participat la campania din Bulgaria, în 1913, ca sublocotenent, a devenit în acelaşi an ajutor de grefier la Înalta Curte de Casaţie.

Scrierile lui Urmuz (nume literar dat de Tudor Arghezi) se numără printre primele exerciţii predadaiste din lume, acestea fiind citite şi circulând înainte de 1916, anul apariţiei dadaismului. Ele refuzau mimetismul prozei tradiţionale şi demontau convenţiile literaturii, din chiar interiorul ei, dovedind o acută conştiinţă a modernităţii.

Descoperirea lui Arghezi

„Paginile bizare” ale lui Urmuz, începute din 1907 sau 1908, sunt descoperite de Tudor Arghezi, care este entuziasmat şi publică câteva, în 1922, în „Cugetul românesc” şi mai târziu, altele, în „Bilete de papagal”. Tot aici au mai apărut şi fragmente din pseudoromanele compuse de Urmuz: „Pâlnia şi Stamate”, „Cotadi şi Dragomir”, „Ismail şi Turnavitu”, „Algazy şi Grummar”, pseudofabula „Cronicari” ş.a. Astfel că, beneficiind de o glorie postumă, Urmuz a fost considerat de scriitori reprezentativi ai literaturii de avangardă (Tudor Arghezi, Geo Bogza, Eugen Ionescu, Ştefan Roll, Ilarie Voronca) drept „premergătorul” noii orientări.

La mijlocul perioadei interbelice, opera urmuziană (de câteva zeci de pagini) pătrunde în conştiinţa publicului, prin publicarea în volum, la editura „unu” (1930), de către Saşa Pană, animator al primei mişcări de avangardă de orientare suprarealistă din România, apoi în volumul „Pagini bizare” (1970). „Pagini bizare” este un „volum de povestiri care ne duc într-o lume, aşa cum indică propriul titlu, bizară, inserată în cea mai bună tradiţie avangardistă europeană de la începutul secolului trecut, care arată absurdul vieţilor vulgare şi al relaţiilor sociale”. (https://www.icr.ro/)

Alte articole

Ultimă oră