23.6 C
Londra

3 septembrie – Ziua în care Marea Britanie a început să-și piardă imperiul

Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii  a durat între 1775 și 1783 și s-a desfășurat în părțile estică și nord-estică ale teritoriului de azi al Statelor Unite, respectiv în sud-estul Canadei de azi, fiind purtat între Regatul Marii Britanii și revoluționarii celor treisprezece colonii britanice din America de Nord.

Anterior declanșării războiului propriu-zis, cele 13 colonii au declarat oficialii monarhului britanic personae non grata, au format Cel de-al Doilea Congres Continental (conform originarului, Second Continental Congress), au format o armată, Continental Army, un „embrion” de marină, Continental Navy, și, apoi, la 4 iulie 1776, au declarat independența celor 13 foste colonii britanice din America de Nord.

La Versailles

Palatul Versailles are o legătură aparte cu istoria Statelor Unite ale Americii. La Versailles a fost adoptată decizia de recunoaştere a SUA ca naţiune în 1777. La Versailles, Benjamin Franklin a fost primit, în 1778, de Ludovic al XVI-lea care i-a acordat asistenţă militară, ceea ce a dus la semnarea Tratatului de Independenţă a SUA în 1783.

De la Tratatul de la Paris din 1763, care a consemnat pierderea Canadei şi a Indiilor, Franţa a rămas într-o dispută tăcută cu coroana britanică. Războiul de independenţă al SUA, condus de coloniile engleze în America, a reprezentat oportunitatea ivită pentru a regla disputa Parisului cu Anglia, iar la 4 iulie 1776 coloniile au declarat unilateral independenţa.

Bătălia de la Yorktown, Virginia, de la sfârşitul anului 1781, a consemnat înfrângerea definitivă a forţelor britanice, ştirea a ajuns rapid în Anglia, iar sprijinul pentru războiul din America a eşuat în parlamentul britanic, Londra acceptând declanşarea negocierilor de pace cu americanii pentru a pune capăt războiului. Alături de forţele americane, au mai luptat contingente ale Franţei, Spaniei, Ţărilor de Jos împotriva armatelor britanice.

Congresul continental a aprobat formarea unei delegaţii restrânse care să meargă în Europa pentru a negocia pacea, aceasta fiind formată din oamenii de stat: John Adams, Benjamin Franklin, John Jay, Thomas Jefferson şi Henry Laurens, conform site-ului https://www.history.com/.

Lord Shelburne s-a gândit mai mult la costuri

Marea Britanie dorea să pună capăt conflictului costisitor, însă fără să fie de acord cu independenţa SUA, iar americanii şi-au asumat să nu renunţe deloc la acest deziderat în cadrul negocierilor.

Alegerile din Anglia aveau să configureze un parlament cu perspective clare pro-americane, iar Londra avea să renunţe şi să accepte condiţiile de independenţă ale americanilor. În 1782, premierul britanic Lord Shelburne a văzut în perspectiva independenţei americane o bună oportunitate pentru construirea unei alianţe comerciale benefice cu noua naţiune fără costuri administrative şi militare şi fără să mai fie nevoie să asigure apărarea coloniilor. În acest sens, Tratatul de la Paris din 1783 conţinea prevederi favorabile SUA, iar Marea Britanie era de acord cu o serie de concesii majore.

Textul Tratatului, semnat de Benjamin Franklin, John Adams şi John Jay la Hotel York în Paris, a fost parafat la 3 septembrie 1783 şi a fost ratificat de Congresul continental la 14 ianuarie 1784.

Potrivit documentului, Marea Britanie recunoştea formal că fostele colonii deveneau naţiune independentă; era stabilită graniţa SUA; teritoriul nord-vestic (care astăzi include statele americane Ohio, Michigan, Indiana, Illinois, Wisconsin şi unele părţi din statul Minnesota), care aparţinea Marii Britanii, era cedat către SUA; drepturile de pescuit erau reglementate în partea de sud-est a insulei Newfoundland, la Oceanul Atlantic, şi în alte ape de pescuit de-a lungul coastelor britanico-canadiene pentru vasele de pescuit americane; râul Mississippi a fost deschis navigaţiei atât cetăţenilor SUA, cât şi celor ai Marii Britanii, au fost rezolvate chestiunile privind datoriile americane către creditorii britanici; iar americanii care au rămas loiali Marii Britanii în timpul războiului beneficiau de abordare echitabilă din partea autorităţilor americane.

Marea Britanie a încheiat păci separate şi cu celelalte state combatante, care au luptat de partea forţelor americane, respectiv Franţa, Spania, Ţările de Jos. Astfel, Marea Britanie a returnat Spaniei părţi din Florida, pe care le obţinuse prin Tratatul de la Paris din 1763.

Tratatul Jay

Chiar dacă Tratatul de la Paris din 1783 a pus capăt războiului de independenţă dintre America şi Marea Britanie, tensiunile au continuat între cele două state pe chestiuni care au rămas în suspensie, fără o reglementare definitivă.

Marea Britanie a refuzat să cedeze anumite forturi ale sale din teritoriul nord-vest către SUA, iar guvernul american a continuat să confişte proprietăţi de la cetăţenii care au rămas loiali coroanei britanice în timpul războiului.

În 1795, John Jay a revenit în Europa să rezolve aceste chestiuni stringente în relaţia cu Marea Britanie, iar acordul rezultat, cunoscut drept Tratatul Jay, a ajutat la amânarea unui potenţial conflict costisitor între cele două naţiuni.

Alte articole

Ultimă oră