Născut la 26 octombrie 1673, la Iaşi, Dimitrie Cantemir este cel care a integrat cultura română în Renaşteriea europeană.
„Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de litere şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, (…) academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, (…) Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”, era prezentarea pe care i-o face George Călinescu.
Fiul al lui Constantin Cantemir, un răzeş din Ţinutul Fălciului, care după ce a fost oştean în Polonia, ceauş spătăresc, ispravnic, serdar, mare clucer, capuchehaie la Poartă s-a ridicat la demnitatea de domn al Moldovei (1685-1693), şi al Anei Bantîş, descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna, Dimitrie Cantemir a fost pe tronul Moldovei în două rânduri, martie-aprilie 1693; 1710-1711.
Tatăl s-a preocupat de educaţia celor doi fii, Antioh şi Dimitrie, aceştia beneficiind, pe lângă învăţătura obişnuită a tinerilor boieri (teologia, slavona, greaca şi latina) şi de o instruire primită de la teologul Ieremia Cacavelas, predicator şi poliglot, care studiase la Lipsca şi Viena, potrivit lucrării „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979).
Capuchehaie
În 1688, turcii l-au cerut pe Dimitrie Cantemir, drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său faţă de Înalta Poartă. La Constantinopol, unde a rămas până în 1691, el şi-a continuat desăvârşirea pregătirii sale spirituale, profitând de tradiţionala cultură bizantină susţinută de Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol.
A studiat filosofia, logica, teologia, istoria, geografia, medicina, muzica, folclor, limbi occidentale şi orientale (turca, persana, araba), cu cei mai vestiţi profesori ai epocii: Antonie, Spandonis Vizantios (Spandoni), Balasios (Blasie), Alexandru Mavrocordat, Hrisant Nottara, Ilie Miniat, şi s-a pregătit cu învăţaţi şi artişti orientali: Nefioghlu, Es’ad Efendi, Rami Mehmed Paşa, poet şi muzician, Lehvi Celebi, pictor.
Talentele sale artistice şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed al III-lea. A legat prietenii cu P.A. de Chateauneuf şi de Feriol, ambasadori ai Franţei, Collier al Ţărilor de Jos şi Piotr Andreevici Tolstoi al Rusiei, notează volumul amintit.
Săpat de Brâncoveanu
S-a întors în ţară în 1691, iar după moartea tatălui său (1693) a fost ales domn al Moldovei (martie-aprilie 1693) susţinut fiind de pătura mijlocie (oşteni, slujitori, mici boieri), pe care se sprijinise şi fostul domnitor, dar şi de influenţa vistiernicului Iordache Ruset şi hatmanului Lupu Bogdan, care vedeau o posibilitate de a continua subordonarea domniei intereselor boierimii.
Turcii nu au acceptat această alegere, desemnându-l domn pe Constantin Duca, prin influenţa lui Constantin Brâncoveanu. Astfel, Cantemir s-a întors ca domn mazil la Constantinopol şi, din 1695, data urcării lui Antioh Cantemir pe tronul Moldovei (1695-1710), a rămas, din nou, capuchehaie, ca reprezentant al fratelui său, până în noiembrie 1710, când turcii l-au numit pentru a doua oară domn al Moldovei, în contextul în care Rusia se ridica ca o nouă putere.
Prima căsătorie și cei șase copii
În 1699, Dimitrie Cantemir s-a căsătorit, la Iaşi, cu domniţa Casandra, fiica fostului domnitor muntean Şerban Cantacuzino. Au avut şase copii: Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul care a făcut o strălucită carieră diplomatică a fost Antioh, poliglot şi el. A fost apreciat de Montesquieu şi a purtat cu Voltaire o corespondenţă pe tema originii familiei Cantemir.
„Gâlceava Înţeleptului cu Lumea”
Prima sa operă, intitulată „Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, a fost redactată în perioada decembrie 1697-iunie 1698 şi a fost tipărită la Iaşi, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum şi a lui Ieremia Cacavela, care a prefaţat laudativ cartea fostului său elev, realizând, probabil tot el, versiunea greacă a textului, imprimată alături de originalul românesc.
Izvoarele acestei scrieri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura română, sunt numeroase, cuprinzând deopotrivă texte religioase şi laice, orientale şi apusene, antice şi medievale, unind lucrări care au influenţat concepţia cărţii sau au fost integrate în compoziţia acesteia, prin preluarea unor citate celebre, maxime, sentinţe, figuri de stil.
Cele opt luni de domnie
Chiar dacă a domnit doar opt luni, Dimitrie Cantemir a încercat să aplice ideile sale de principe luminat. La fel ca tatăl său, şi-a întărit domnia sprijinindu-se pe categorii sociale mijlocii, acordându-le scutiri şi reduceri de impozite.
A promovat în posturi importante oameni tineri şi de încredere: Ion Neculce – mare hatman, Ştefan Luca – mare vistiernic. A atras Biserica, de partea domniei, şi a reintegrat ţării o serie de domenii mănăstireşti închinate patriarhiilor din Orient, creând astfel un venit fix al vistieriei domneşti.
Cantemir s-a situat în conflictul ruso-turc de partea Rusiei. La 13 aprilie 1711, Cantemir a încheiat un tratat de alianţă (alcătuit chiar de el) cu Petru cel Mare, la Luţk, prin care domnul Moldovei dorea să asigure independenţa şi integritatea ţării sale împotriva oricăror ingerinţe externe.
Confruntările militare au început la 30 mai 1711 şi s-au încheiat cu lupta decisivă de la Stănileşti (8-12 iulie 1711), în care turcii au învins. Conform prevederilor tratatului de la Luţk, el a fost nevoit, împreună cu familia, dar şi cu alţi compatrioţi, să se retragă în Rusia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale.
La curtea lui Petru cel Mare
Dimitrie Cantemir s-a dedicat studiilor, după moartea doamnei Casandra (1713), înconjurându-se de învăţaţii greci Atanasie Contoidi şi Mihail Skendo, şi ajutat de secretarul său rus, Ivan Ilinski. Între 1714-1722 şi-a redactat cea mai mare parte a operelor, în special a celor istorice. Între 1714-1717 a scris cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române: „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” („Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi”). Lucrarea este prima monografie exhaustivă a Ţării Moldovei, depăşind în complexitate scrierile lui Miron Costin.
În lucrare, legendele privind bogăţiile şi dărnicia fabuloasă a pământului se împletesc cu obiectivitatea ştiinţifică în probleme de geografie fizică şi economie, istorie, etnogeneză, ocupaţii, legi, moravuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Este, totodată, o pledoarie implicită pentru dreptul la libertate al patriei şi al locuitorilor ei.
„Poporul român”
În lucrarea „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” (scrisă între 1717-1722), el a încercat să lămurească problema originii latine a poporului român, demonstrând continuitatea sa pe teritoriul Daciei. Lucrarea, care a rămas neterminată, începe de la cucerirea Daciei de către romani şi se opreşte la povestirea despre imperiul româno-bulgar al Asăneştilor.
Prin „popor român”, cărturarul înţelegea unitate etnică: moldoveni, munteni, ardeleni, cuţovalahi, toţi aceştia fiind descendenţi ai romanilor.
„Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb” (1703-1705) este considerată a fi cea mai importantă operă literară a sa, reprezentând primul roman alegoric autobiografic. Opera prezintă evenimente contemporane legate de lupta pentru domnie între partidele boiereşti din ţările române.
Cantemir dezbate probleme de conducere a statului, făcând indirect o demonstraţie a calităţilor ideale ale domnitorului luminat. El crede, în sens umanist, că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei, propunând în subtext o ierarhie socială bazată pe meritele intelectuale ale indivizilor.
Prin tratatul în limba latină „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” („Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”), încheiat în 1716, şi-a câştigat autoritatea de orientalist, care a durat mai bine de un secol, după moartea sa. Tratatul a fost tradus în engleză şi tipărit între 1734-1735, apoi, în franceză (1743) şi în germană (1745). O altă lucrare, consacrată tot otomanilor, a fost cea tipărită în ruseşte, la Petersburg (1722), cu titlul „Sistema religiei mahomedane”, care cuprindea date despre obiceiurile, ceremoniile şi legendele religioase turceşti.
Dintre lucrări enciclopedice ale cărturarului, mai amintim: „Metafizica” (1700), „Logica” (1701), „Fizica universală a lui Van Helmont” (1701), „Tratat de muzică turcească” (1704), „Studiu asupra naturii monarhiilor” (1714), „Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor” (1718), „Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis” (1720), „Despre conştiinţă” (1722), „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1723).
Membru al Academiei din Berlin
La 11 iunie 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin, pe baza lucrării „Descrierea Moldovei”, la propunerea filosofului german, Gottfried Wilhelm von Leibniz, consacrare care l-a plasat drept cel mai bun cunoscător, în epocă, al problemelor orientale, printre savanţii de renume european ai secolului.
În completarea acestei consacrări, o caracterizare elogioasă i-a fost adusă de Moreau de Brassey (fost ofiţer în armata rusă la Stănileşti) în cartea sa de memorii, apărută la Amsterdam, în 1716.
În 1719 i s-au închinat două ode în limba latină. Prima, semnată de semnată de Teofilact, rector al Academiei din Moscova, s-a intitulat „Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimitrie Cantemir numită ‘Sistemul despre religia şi starea imperiului turcesc’ ” (în traducere).
Cea de-a doua odă, foarte amplă, aparţinea celui de-al doilea rector al Academiei moscovite, profesor de filosofie, Gedeon Wiszniowski, fiind dedicată „Preastrălucitului şi preaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al Sfântului Imperiu Rusesc, domn ereditar al Ţării Moldovei”. Ambele texte elogiau mintea excepţional dotată a principelui moldovean, cunoştinţele sale extrem de vaste, se arată în volumul „Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
În aristocraţia rusă
S-a recăsătorit, în 1720, cu Anastasia, fiica cneazului şi generalului Ivan Trubeţkoi, intrând astfel în aristocraţia rusă.
Începând cu 1721 a fost sfetnic apropiat al ţarului şi membru al Senatului, în acea perioadă, semnătura sa apărând pe multe din actele ce întăreau reformele sociale, administrative şi militare, menite să modernizeze statul rus.
L-a însoţit pe Petru I în campania antiotomană din Caucaz din 1722, ca principal specialist în probleme ştiinţifice şi politice orientale. Cu acest prilej, a realizat importante cercetări geografice şi arheologice. S-a retras din expediţie în urma unei crize de diabet.
Dimitrie Cantemir a murit la 21 august 1723 şi a fost înmormântat în Biserica Sf. Constantin şi Elena din Moscova. Osemintele sale au fost aduse în ţară şi reînhumate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi în 1935.