„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere” scria Mihai Eminescu în „Epigonii”.
Tot despre el, istoricul german Hagen Schulze, în lucrarea „Stat și națiune în istoria europeană”, apreciază rolul de normator al limbii române pe care l-a jucat în procesul de cristalizare a națiunii române. În opinia lui Schulze, a ridicat româna de la stadiul de dialect al țăranilor la rangul de limbă literară.
Născut la Slatina
Barbu Paris Mumuleanu s-a născut la Slatina, în 1794 într-o familie de orășeni. Familia s-a mutat, când era copil, la București unde Barbu a devenit logofăt în casa boierului Constantin Filipescu, traducător din Byron.
Aici a prins gust de carte și a citit tot ce a apărut: literatură bisericească, poeziile lui Ioan Barac și Vasile Aaron, gramatica lui Ienăchiță Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu, mitologie, iar mai târziu a cunoscut și Nopțile lui Iung și meditațiile poetice și religioase ale lui Alphonse de Lamartine, potrivit Istoriei literaturii a lui George Călinescu.
În timpul domniei lui Caragea și-a însoțit boierul în surghiunul de la Bucov.
S-a căsătorit în 1825 cu Bălașa și au avut trei fii, iar când a murit, pe 21 mai 1836, a lăsat famili„ într-o sărăcie lucie.
Versuri erotice
Autodidact, în primul său volum „Rost de poezii adecă stihuri”, apărut la București în 1820, a adunat versuri de natură erotică, promovând o filosofie hedonistă, împrumutată din poezia grecului Athanasios Christopoulos care a trăit multă vreme în Țara Românească,
Ulterior a evoluat spre iluminism, influențat de reprezentanții Școlii ardelene.
După modelul lui Teofrast și a lui La Bruyère, a combătut viciile sociale într-o suită de portrete care satirizează pe parveniți, pe lingușitori, zgârciți, înfumurați, flecari, pedanți etc.
Dovadă stau versurile din poezia „Cei mari” din volumul „Caracteruri”:
O, ce ciudă, cât mă mir,
D-al celor mari caractir!
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pământ,
Aşa ei de cei mici sunt.
Toţi trândavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu-i cinstesc.
Toţi, de când sunt băieţei,
Înclinează lângă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud’ şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Postum, în anul 1837, i s-a tipărit de către Ion Heliade-Rădulescu volumul Poezii, de orientare clasică și preromantică.
Ion Heliade-Rădulescu, care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:
„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor.
Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.
În timpul vieții i-au fost publicate următoarele cărți: Rost de poezii, adecă stihuri (București, 1820), Caracteruri (București, 1825), Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, (Buda, Tipografia Universității, 1825)