2.9 C
Londra

29 decembrie – Ziua în care a fost asasinat Ion G. Duca

Ion G. Duca a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Liberal, la 28 decembrie 1930, în urma decesului lui Vintilă I.C. Brătianu.

Ion G. Duca a acceptat, la 14 noiembrie 1933, propunerea regelui Carol al II-lea de a forma un nou guvern, în condiţiile în care se făceau simţite efectele devastatoare ale crizei economice mondiale (1929-1933), ale ruperii echilibrului sistemului tratatelor de pace de la Versailles şi ale intensificării mişcărilor de extremă dreapta.

Citește și Cine a poreclit-o pe Mița Biciclista

În sarcina sa au intrat stabilizarea economică a ţării, subminată de criză, asigurarea ordinii interne şi respectarea legilor statului.

Parlamentul a fost dizolvat prin Decret Regal la 18 noiembrie, iar prim-ministrul a stabilit datele pentru alegerile Corpurilor legiuitoare (20 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi 22-29 decembrie pentru Senat).

Campania electorală a fost marcată, în întreaga ţară, de ciocniri violente între poliţie şi legionari, soldate cu morţi şi răniţi.

La 9 decembrie 1933, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri s-a interzis activitatea partidului Garda de Fier, expresia politică a Mişcării Legionare, motivarea fiind că acesta urmărea „schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi întronarea unui regim social şi politic opus celui stabilit în Constituţie”.

Interzicerea Gărzii de Fier a fost urmată de suprimarea presei legionare, de devastarea sediilor mişcării legionare şi de arestarea unui număr mare de membri, fiind împiedicată, astfel, participarea legionarilor la alegerile generale. Aceştia aveau depuse liste de candidaţi în 68 din cele 71 de judeţe ale României.

Răzbunarea Nicadorilor

Chemat în audienţă la regele Carol al II-lea, pentru a-l informa în legătură cu desfăşurarea alegerilor, câştigate de liberali – 300 de deputaţi şi 105 senatori, şi a discuta unele chestiuni de stat, între care şi numirea unui nou guvernator al Băncii Naţionale a României, I.G. Duca s-a deplasat la 29 decembrie 1933 la Castelul Peleş din Sinaia.

După discuţii tensionate, Grigore Dumitrescu, susţinut de rege, urma să fie guvernatorul Băncii Naţionale a României, pentru această funcţie premierul liberal îl susţinuse pe Alexandru Ottulescu.

Premierul Ion G. Duca a revenit în gara Sinaia, spre seară, având tren de întoarcere în Bucureşti la ora 20,30. În timp ce traversa peronul gării, însoţit de câţiva simpatizanţi, a fost asasinat de un comando legionar (Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace – „Nicadorii”), cu cinci focuri de revolver, care l-au ucis pe loc. Guvernul a organizat funeralii naţionale la 2 ianuarie 1934. Ion G. Duca a fost înmormântat în biserica din satul Urşani, Horezu, judeţul Vâlcea.

Ziaristul

Publicist şi om politic, preşedinte al PNL (28 dec. 1930-29 dec. 1933) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (14 nov.-29 dec. 1933), Ion G. Duca s-a născut la 20 decembrie 1879, la Bucureşti, fiind fiul marelui inginer Gheorghe I. Duca, director al Şcolii de Poduri şi Şosele şi director general (1888-1898) al Căilor Ferate Române. A absolvit Facultatea de Drept din Paris (1890) şi a devenit doctor în drept şi ştiinţe politice (1902) al aceleiaşi facultăţi.

A colaborat la cotidianul „Universul” (1899-1914) şi la „Viaţa românească” (1906-1913); membru al Comitetului director al ziarului liberal „Viitorul” (noiembrie 1907) şi al revistei „Democraţia” (aprilie 1913), publicaţie teoretică şi social-politică a cercului de studii al Partidului Naţional-Liberal.

A mai colaborat la „Revista Democraţiei Române” (1911-1912), „L’Independance Roumaine” şi „Mişcarea”, organ al Partidului Naţional-Liberal pentru Moldova.

După terminarea studiilor a intrat în magistratură, fiind numit ajutor de judecător (20 decembrie 1902) la ocolul Râmnicu Vâlcea, unde a funcţionat până în martie 1903, când a fost desemnat subdirector, apoi director al Casei centrale a Cooperaţiei şi subdirector general al Creditului agricol şi al Casei Centrale a Băncilor Populare.

Omul politic

În 1907 a devenit membru al Partidului Naţional-Liberal şi a fost ales deputat de Fălciu, în urma alegerilor parlamentare din mai 1907, remarcându-se în cadrul dezbaterilor, mai ales în problema modificării Legii învoielilor agricole.

S-a remarcat drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai ţării, cu o contribuţie deosebită la înfăptuirea Marii Unirii, realizarea reformelor agrară şi electorală, adoptarea Constituţiei din 1923. A deţinut portofoliul mai multor ministere în guvernele Ion I.C. Brătianu şi Vintilă I.C. Brătianu: ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (4 ian. 1914-11 dec.1916; 11 dec. 1916-26 ian.1918; 29 nov.-12 dec. 1918), al Agriculturii şi Domeniilor (12 dec. 1918-12 sept. 1919), al Afacerilor Străine (19 ian. 1922-27 mart. 1926) şi al Internelor (22 iun.-24 nov. 1927; 24 nov. 1927-3 nov.1928).

În calitatea sa de membru al guvernului I.I.C. Brătianu, a participat la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, de la Sinaia, care a hotărât (cu excepţia lui P.P. Carp) menţinerea neutralităţii armate a României, precum şi la Consiliul de Coroană (14 august 1916), care a decis intrarea României în război alături de Antantă.

Diplomatul

Şef al diplomaţiei române în guvernul I.I.C. Brătianu, Ion G. Duca a desfăşurat o politică externă dinamică, menită să contribuie la integrarea noii realităţi statale româneşti în noua ordine democratică şi liberală a Europei, prin consolidarea sistemelor de alianţe internaţionale, în special a Micii Înţelegeri.

Mai multe conferinţe ale acestei alianţe de securitate regională au avut loc la Bucureşti, Praga, Sinaia, Belgrad, Geneva ş.a., în vederea stabilirii unei poziţii comune la Conferinţa economică de la Genova (10 apr.-19 mai 1922) sau la Sesiunea de la Geneva a Societăţii Naţiunilor, inclusiv faţă de negocierile de la Bucureşti (9-11 mai 1925) privind Pactul Renan.

La conferinţa miniştrilor de Externe ai Micii Înţelegeri (I.G. Duca, M. Nincic, E. Benes) de la Sinaia (28-30 iul. 1923), I.G. Duca a mediat în diferendul teritorial dintre Polonia şi Cehoslovacia, manifestând o atitudine amiabilă în problema relaţiilor Micii Înţelegeri cu Ungaria şi a avut un rol ponderator în tratativele bulgaro-iugoslave. S-a pronunţat totodată pentru lărgirea Micii Înţelegeri cu alte state din Balcani, pentru stabilirea de raporturi de bună vecinătate cu statele limitrofe.

Între realizările sale se mai înscriu: semnarea la Praga a Convenţiei militare tripartite a Micii Înţelegeri, care stabilea obligaţiile militare reciproce în cazul unui atac ungar etc. (14 sept. 1923); participarea României la întrunirile şi conferinţele internaţionale, mai ales la cele care vizau în special interesele naţionale (semnarea, la Roma, a 14 convenţii dintr-un total de 46, privind chestiunile rezultate ca urmare a dezmembrării Imperiului Austro-Ungar); semnarea la 18 aprilie 1922, alături de alte state, a unei note adresată Germaniei, prin care se protesta împotriva încheierii Tratatului sovieto-german de la Rapallo (16 apri. 1922), care încălca prevederile Tratatului de pace de la Versailles; semnarea Tratatului de pace cu Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923), prin care era recunoscută, între altele, apartenenţa insulei Ada-Kaleh la România; participarea unei delegaţii române conduse de Nicolae Titulescu la Conferinţa internaţională de la Londra (16 iul.-16 aug.1924), care a dezbătut şi aprobat raportul Comisiei de experţi asupra situaţiei reparaţiilor de război şi planul de execuţie a acestora (Planul Dawes). României i-au fost recunoscute, din volumul reparaţiilor datorate de către ţările învinse, doar 1.875.000.000 lei aur drept daune (cca 3% din suma cerută de guvernul român).

Pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial al ambelor state, I.G. Duca şi Josef Wielowiesjski, ambasadorul Poloniei la Bucureşti, au semnat Tratatul de garanţie între România şi Polonia, prin care cele două ţări „se angajau să respecte reciproc şi să menţină împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea lor teritorială şi independenţa politică prezentă” (semnat la 26 mart. 1926, reînnoit la 15 ian. 1931).

I.G. Duca a salutat încheierea Acordurilor de la Locarno (1 dec. 1925), în speranţa ameliorării relaţiilor dintre statele din Europa Centrală şi de Sud-Est, arătându-şi preocuparea faţă de faptul că frontierele germano-polone şi germano-cehoslovace nu erau garantate, cu consecinţe imprevizibile pentru cei doi aliaţi ai României.

Relația cu Carol al II-lea

Ion G. Duca a dus o politică echilibrată, în vederea câştigării electoratului, dar şi de compromis faţă de regele Carol al II-lea, acceptând schimbarea constituţională, în vederea normalizării relaţiilor între acesta şi PNL.

A întreprins un turneu în Occident, în contextul instaurării regimului nazist în Germania, unde a promis că va opri ascensiunea legionarilor, care se pronunţau pentru ruperea legăturilor tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie în favoarea unei alianţe cu Germania.

A publicat la 3 octombrie 1933, Programul de guvernare al Partidului Naţional-Liberal, în care se regăseau, între altele: întărirea autorităţii de stat şi a prestigiului Parlamentului, combaterea curentelor de extrema dreaptă, cât şi de extrema stângă, simplificarea aparatului administrativ, desfiinţarea instituţiilor şi regiilor inutile, reducerea impozitelor la nivelul posibilităţilor de plată a contribuabililor, stimularea producţiei şi susţinerea raţională a preţurilor produselor etc.

A semnat o serie de lucrări, între care se află: „Politica noastră externă” (1913), „I.C. Brătianu şi chestiunea agrară” (1921), „Ion C. Brătianu” (1932), „Portrete şi amintiri” (1932), „Doctrina liberală”, „PNL şi situaţia ţării” (1932), „D.A. Sturdza” (1933), „Memorii, 1914-1919” (1992-1994), se menţionează în lucrarea „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

Alte articole

Ultimă oră