În mai 1827, i-a fost acordat un brevet pentru invenţia sa – un „condei portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, precursorul stiloului de astăzi.
A brevetat primul toc rezervor din lume în timpul studiilor, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre). Invenția nu a fost, însă, produsă în serie, de aceea, titlul de inventator al stiloului este atribuit lui Lewis Edson Waterman.
Inginer, matematician, inventator şi pedagog, Petrache Poenaru s-a născut la 10 ianuarie 1799, în localitatea Beneşti, judeţul Vâlcea.
Copil precoce, Petrache Poenaru a fost dat la învăţătură la vârsta de cinci ani, fiind supus rigurozităţii unui dascăl grec de a învăţa limba elenă.
În 1809, unchiul său, inginerul Iordache I. Otetelişanu, a fost cel care l-a luat din acel mediu care începuse să îi afecteze sănătatea. Între 1812 şi 1816 a fost bursier la şcoala ce funcţiona în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova, potrivit lucrării „Petrache Poenaru ctitor al învăţământului în ţara noastră 1799-1875” (George Potra, Editura Ştiinţifică, 1963).
A intrat copist în cancelaria din Craiova a Episcopiei Râmnicului. Mai târziu, a fost primit la Şcoala Domnească de la Sf. Sava (1819), unde l-a avut ca dascăl pe Gheorghe Lazăr, întemeietorul şcolii în limba română. Tot aici, pentru o scurtă perioadă de timp, a predat limba greacă la clasa a III-a.
Omul Vladimirescului
În 1821, a fost secretar al lui Tudor Vladimirescu şi om de legătură între acesta şi Gheorghe Lazăr. Aflat la Braşov, cu o misiune încredinţată de Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru a aflat de uciderea acestuia, fapt care l-a determinat să meargă la Sibiu.
De acolo, cu ajutorul, în special, al unchiului său, a ajuns la Viena, unde a urmat cursurile Academiei Universităţii (psihologie, algebră în limba latină, filosofie, caligrafie şi ortografie germană şi latină, 1822-1824).
A învăţat limbile italiană şi franceză într-o şcoală particulară. A fost student al şcolilor politehnice de la Viena (1825) şi Paris (1826), unde a urmat cursuri de inginerie topografică, mineralogie, geologie, chimie, fizică şi matematică.
Alături de profesorul său locotenent colonelul L. Puissant şi de colegii săi, a luat parte la realizarea unei hărţi generale a Franţei, fapt care i-a adus un certificat despre munca depusă.
A făcut călătorii de studii (1829-1831), observând şi lucrând în marile uzine metalurgice şi fabricile de textile din Franţa, şi s-a specializat în industriile miniere şi metalurgice în Marea Britanie.
La întoarcerea în ţară, a fost numit profesor de fizică şi geometrie, dar şi director al Colegiului „Sf. Sava” (1832). A fost inspector şi director al Eforiei Şcoalelor Naţionale (1832-1848), calitate în care a avut o reală contribuţie la organizarea învăţământului naţional de la oraşe şi sate (a susţinut înfiinţarea de şcoli primare în care să se predea după metoda lancasteriană); a redactat un nou regulament al şcolilor – cea dintâi încercare de organizare a învăţământului din Ţara Românească.
Demnitățile
A deţinut în paralel şi alte funcţii administrative: şef de masă la Marea Postelnicie, atunci Ministerul de Externe al ţării (1836-1848), director la Logofeţia treburilor bisericeşti (1843-1848), cap de secţie la Secretariatul Statului (1850-1854), membru în Comisia Tehnică a Lucrărilor Publice (1850-1859). A fost numit la Logofeţia Dreptăţii „pentru lucrarea hârtiilor în limba franceză” (ian.-mart. 1854).
A trecut, apoi, la Comisia Documentală „pentru regularea şi înscrierea documentelor mănăstireşti” (3 mart. 1854-31 oct.1855). A fost adus din nou cap de secţie la Ministerul Trebilor Dinafară, unde a fost numit director (15 febr.1856-10 iul.1858).
La 14 septembrie 1856, Petrache Poenaru a fost numit membru (judecător) la Curtea Apelativă de Comerţ.
A contribuit la înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833) şi la deschiderea şcolii dramatice din Bucureşti; a iniţiat crearea Societăţii Agronomice şi a Şcolii de Agricultură de la Pantelimon; s-a numărat printre întemeietorii Grădinii Botanice şi ai Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti.
Publicist activ, Petrache Poenaru a editat, împreună cu Florian Aaron şi Simion Marcovici, foaia „Muzeului Naţional” (1836-1838), a scos cea dintâi publicaţie gratuită şi oficială destinată mediului rural – „Învăţătorul Satului” (1843), a colaborat la presa vremii („Curierul Românesc”, „Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură”, „Gazeta Teatrului Naţional”, „Muzeul Naţional”, „Trompeta Carpaţilor”, „Vestitorul Românesc”), în care a publicat discursuri privitoare la însemnătatea învăţământului în limba română, sfaturi pentru lucrarea pământului („Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătasă adunate şi întocmite pe clima Ţării Româneşti”, 1849), dar şi proză de factură didactică („Bogăţia muncitorului sau tainele lui Moş Stan”, „Datoriile preotului”, „Despre şcoalele normale”, „Lenevirea” ş.a.), conform volumului amintit mai sus.
A întocmit manuale şcolare, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română; a publicat cele dintâi manuale de geometrie şi de algebră („Elemente de geometrie” după Legendre, 1837; „Elemente de algebră” după Appeltauer, 1841); împreună cu Florian Aaron şi G. Hill, a întocmit un „Vocabular franţezo-românesc” (2 vol., 1840-1841).
A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, membru de onoare al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. În şedinţa din 10 septembrie 1870, a fost ales membru titular al Societăţii Academice Române.
Petrache Poenaru a murit la 2 octombrie 1875, la Bucureşti, şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu.
