„Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărîrile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”, spunea Iuliu Maniu.
Născut a 8 ianuarie în 1873, la Șimleul Silvaniei, în familia unui magistrat cu numele de Ioan Maniu, ce era căsătorit cu Clara Coroianu, Iuliu Maniu a avut nouă frați, însă patru dintre aceștia au murit de mici.
Studiile școlii primare din Blaj au fost urmate de absolvirea liceului calvin din Zalău și apoi de studii universitate de drept la Cluj, Budapesta și Viena, avîndu-i colegi, printre alții, pe Edvard Beneș și Elie Cristea, viitorul patriarh Miron Cristea.
Şi-a început activitatea publică foarte tânăr.
În timpul facultăţii a participat la reuniuni politice studenţeşti, în Transilvania şi în Vechiul Regat, şi a ţinut prelegeri pentru ţărani, ca foarte mulţi intelectuali transilvăneni.
În calitate de președinte al Societăţii academice „Petru Maior”, organizează acţiuni de solidaritate cu mişcarea memorandistă, drept pentru care este ameninţat cu represalii de rectorul Universităţii din Budapesta.
Tot în anul Memorandumului (1892), Iuliu Maniu participă în calitatea sa de preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior”, a studenţilor români din Budapesta, la Congresul studenţilor români care s-a ţinut la Roman.
Trecînd ilegal frontiera României, Maniu va vizita cu această ocazie şi Bucureştii, unde va asculta pentru prima dată Imnul regal român.
Iată cum îşi va aminti acest moment fruntaşul naţional-ţărănist, într-un articol-evocare publicat în ziarul „Dreptatea”, pe 18 noiembrie 1938: „Cînd am trecut – destul de tînăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întîia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi de sfîntă emoţie în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adînc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.
Legământul
Revenind în anii următori la Constanţa şi Bucureşti, Maniu, impresionat de atmosfera de solidaritate din Regat cu liderii memorandişti arestaţi de Budapesta, făcea un legămînt pentru îndeplinirea căruia va lupta neîncetat: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.
A fost avocatul Mitropoliei Blajului, a fost deputat şi a fost pe front. A apărat cu autoritate drepturile românilor în parlamentul de la Budapesta.
În 1918, a avut un rol hotărîtor în realizarea României Mari.
În perioada interbelică, a fost un exemplu de moralitate şi consecvenţă, respectând principiile moralei creştine şi ale democraţiei, cum a crezut mai bine.
Omorât de comuniști
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață.
Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.
În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.
Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
