Prin dizolvarea, la 28 septembrie 1848, a taberei militare de la Râureni, lupta revoluţionară organizată din Ţara Românească, începută la 9 iunie 1848, s-a încheiat.
La 28 septembrie/10 septembrie 1848, generalul Gheorghe Magheru aducea la cunoştinţă trupelor române şi întregii Ţări Româneşti hotărârea privind dizolvarea taberei de la Râureni, prin două proclamaţii în care arăta că, fiind constrâns de împrejurări, era nevoit să adopte această măsură.
Cuvintele adresate soldaţilor, cu îndemnul „Păstraţi în inimile voastre române sentimentele de patriotism şi naţionalitate, de care sunteţi însufleţiţi şi nu uitaţi că la orice chemare a glasului patriei sunteţi datori a alerga şi a muri pentru dobândirea sfintelor noastre drepturi” erau o mărturie că generalul, deşi dizolvase tabara, nu renunţase la ideea reluării luptei.
Vestea desfiinţării taberei a produs o puternică impresie asupra celor adunaţi în Câmpul lui Traian. Un corespondent al „Gazetei de Transilvania”, martor al evenimentelor, arăta că „trăsnetul cel mai îngrozitor n-ar fi putut produce o senzaţie mai puternică” printre cei aflaţi în tabără, care cereau stăruitor să fie duşi împotriva vrăjmaşilor „spre a apăra cu sângele lor Constituţia pe care au jurat”.
Căpitan general al trupelor neregulate
Gheorghe Magheru fusese numit, la 18 iunie 1848, căpitan general al trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din Ţara Românească, precum şi inspector al tuturor gărzilor naţionale.
În cursul lunii iulie 1848, a plecat în Oltenia, cu sarcina de a asigura aici ordinea revoluţionară, iar în luna august şi-a stabilit reşedinţa la Râmnicu Vâlcea. Acţionând astfel pentru asigurarea unei baze militare a revoluţiei, Gheorghe Magheru a fost organizatorul şi comandantul taberei militare de la Râureni, de pe Câmpul lui Traian, constituită prin mobilizarea unor efective numeroase de voluntari.
De la finele lunii august, generalul Magheru a întreprins o acţiune perseverentă în vederea înarmării. În organizarea taberei de la Râureni el a beneficiat, în mică măsură însă, şi de concursul unor ofiţeri străini, îndeosebi francezi şi polonezi.
„Să chemi sub arme pe toţi volontirii”
La începutul lunii septembrie 1848, când intervenţia externă era iminentă, C.A. Rosetti i-a cerut generalului Magheru, în numele Locotenenţei Domneşti, ca „în cea mai mare grabă, să chemi sub arme pe toţi volontirii şi pandurii ce ai înscris”. La rândul său, dată fiind insuficienta înarmare a unităţilor de dorobanţi şi de panduri, generalul Gheorghe Magheru cerea şi el autorităţilor de la Bucureşti luarea de noi măsuri.
În septembrie, tabăra de la Râureni devenise inima rezistenţei populare şi revoluţionare, chiar dacă aceasta nu mai putea reprezenta decât „o împotrivire disperată” pentru a salva „onoarea revoluţiei noastre şi viitorul poporului român”, după cum scria Magheru.
Pentru a se evita o ciocnire între companiile române de la pichetele de graniţă şi forţele otomane concentrate la Dunăre, Guvernul provizoriu a dat dispoziţii, la 1 septembrie, companiilor din Zimnicea, Islaz şi Bechet, toate din Regimentul 1 infanterie, să se deplaseze la Craiova, la dispoziţia colonelului Nicolae Pleşoianu, comandantul regimentului.
Această nouă dispunere în spaţiu, uşura unirea acestor subunităţi cu forţele comandate de generalul Magheru. La 10 septembrie, când otomanii au ajuns în apropierea Bucureştiului, Locotenenţa Domnească a hotărât ca bateria de artilerie (singura la acea dată în armata Ţării Româneşti) şi Divizionul 1 cavalerie, aflate în Bucureşti, să se deplaseze în oraşul Piteşti, noua lor garnizoană. Dar subunităţile respective nu au rămas în Piteşti, ci şi-au continuat marşul până în tabăra de la Râureni.
10.000 de voluntari
Prezenţa militarilor în tabără a avut o influenţă mobilizatoare asupra multor ţărani. În acele zile de septembrie au venit de pretutindeni, spre Râmnicu Vâlcea, numeroşi dorobanţi, voluntari şi ţărani. Doar într-o singură plasă a judeţului Vâlcea – Olteţul de Jos – au fost identificaţi 274 de voluntari, ca prezenţe sigure în tabăra de la Câmpul lui Traian. Treptat s-a ajuns, de la efectivul de 6.000 de oameni, câţi cuprindea tabăra la sfârşitul lunii august, la cifra de 10.000 în prima decadă a lui septembrie. Către sfârşitul aceleiaşi luni, numărul voluntarilor s-a ridicat la circa 30.000.
Cedările Locotenenţei Domneşti, dar mai ales evenimentele de la 13 septembrie din Bucureşti, l-au îndreptăţit pe generalul Magheru să protesteze pe lângă consulatele puterilor străine faţă de atrocităţile trupelor otomane şi faţă de pătrunderea trupelor ţariste în ţară, să ceară sultanului să respecte dreptul de autonomie a ţării, să nu dea ascultare căimăcămiei, a cărei autoritate nu o recunoştea.
În adresele trimise la 16 septembrie, din Câmpul lui Traian, sultanului şi generalului Omer-paşa, generalul Magheru menţiona că va aştepta „sub arme” evoluţia situaţiei, dovedind hotărârea de a recurge la rezistenţa armată. Pentru a nu se angaja în acelaşi timp în lupta cu armatele a două mari puteri, generalul român plănuia să evite o ciocnire cu turcii şi să folosească întreaga oştire şi ţăranii care posedau arme în acţiunea împotriva trupelor ţariste, în acelaşi scop propunându-i comisarului Fuad-paşa să lupte cu forţe unite împotriva armatelor ţariste.
Dar turcii nu voiau să acţioneze contra Rusiei ţariste. Cele două imperii nu puteau tolera existenţa acestui focar de răzvrătire deschisă, în jurul căruia se grupau toate forţele revoluţionare şi care făcea ca regimul regulamentar să nu poată fi restaurat în Ţara Românească. Exista, de asemenea, temerea ca nu cumva aceste forţe să polarizeze şi grupările revoluţionare româneşti din Transilvania, Banat şi, eventual, Moldova.
Intervenția consulului englez
La 27 septembrie 1848, în plină desfăşurare a pregătirilor pentru luptă, s-a prezentat la generalul Magheru un trimis al lui Robert Colquhoun, consulul englez la Bucureşti, aducându-i o scrisoare prin care consulul îl sfătuia să trimită „înapoi pe la vetrele lor pe toţi oamenii înarmaţi” şi să se retragă „dincolo de frontierele române”, deoarece orice încercare de a acţiona „nu poate fi decât fatală Valahiei întregi”.
Totodată, Colquhoun îl asigura pe Magheru de „intenţiile binevoitoare” ale sultanului, care, după restabilirea liniştii, avea să cerceteze cererile românilor pentru a le da o rezolvare favorabilă. Dimpotrivă, orice conflict armat cu turcii ar fi oferit noi pretexte pentru intervenţia trupelor ţariste şi ar fi atras nu numai mânia sultanului, ci şi dezaprobarea puterilor apusene. Desigur, Anglia, ale cărei interese cereau menţinerea integrităţii Imperiului otoman, nu dorea o rezistenţă armată a poporului român şi nici o slăbire a dependenţei ţărilor române faţă de Turcia.
Scrisoarea primită şi declaraţiile verbale ale secretarului consulului englez au determinat convocarea sfatului de comandă al taberei de la Râureni, care, după discuţii şi ezitări, a hotărât să renunţe la planul iniţial şi să desfiinţeze tabăra. La aceasta a contribuit şi influenţa negativă pe care au avut-o asupra lui Magheru părerile unora dintre consilierii săi, cum a fost colonelul Zablocki, care susţinea că în cazul unei angajări cu forţele intervenţioniste nu ar fi existat nicio şansă de succes pentru tabăra revoluţionară, dată fiind superioritatea numerică şi în dotare a inamicului. A cântărit greu şi scrisoarea trimisă de Eliade şi Tell din Sibiu – unde se refugiaseră după 13 septembrie -, prin care îl îndemnau pe Magheru să nu opună rezistenţă armată, ca să nu „azvârle ţara într-un război fatal”. Nici generalul Magheru nu şi-a asumat răspunderea angajării unei bătălii cu oştile turceşti şi ruseşti în condiţiile în care majoritatea fruntaşilor revoluţiei şi reprezentantul Angliei îl sfătuiau să renunţe la acest plan. În adoptarea unei astfel de hotărâri de către comandantul oştirii revoluţionare vor fi contribuit în bună măsură şi lipsa de arme şi muniţii, de fonduri, de alimente şi furaje, apropierea iernii etc.
Gheorghe Magheru, însoţit de un grup de fruntaşi revoluţionari şi de ofiţeri care demisionaseră din armată pentru a nu mai servi sub regimul reacţionar, a trecut în Transilvania. În scrisoarea adresată consulului englez Colquhoun, la 28 septembrie 1848, din Câmpul lui Traian, Magheru îl anunţa că renunţa la comanda oştirii, pe care i-a încredinţat-o naţiunea, numai din dorinţa de a servi interesele patriei şi în nădejdea că atât Poarta, cât şi consulul englez vor sprijini drepturile românilor. O a doua scrisoare i-a fost trimisă, în acelaşi spirit, şi lui Fuad-paşa.
